Capitalismul „dezorganizat”

Capitalismul "dezorganizat" se află în contrast cu capitalismul organizat al secolului al XX-lea. Capitalismul dezorganizat este o expresie atribuită lui Scott Lash şi John Urry (1987) şi poate fi văzut ca un posibil sinonim pentru capitalismul global. Adjectivul "dezorganizat" are o importanţă semnificativă aici, deoarece Weber şi Marx au considerat că capitalismul tinde să crească organizarea. În globalizare, statele-naţiune nu mai sunt intermediari principali ai fluxurilor comerciale şi financiare la nivel global, alţi actori sunt acum implicaţi, cum ar fi multinaţionalele şi băncile.

“Una din consecinţele a acestui fapt sunt dispritaţile crescânde dintre cei care câştigă şi cei care pierd, în termeni economici. Capitalismul este "dezorganizat", în sensul că statul-naţiune nu poate reglementa fluxurile globale de mărfuri şi cele financiare. Statele-naţiune sunt pur şi simplu jucători de pe scena mondială; acestea nu au controlul absolut asupra corporaţiilor, sectorului financiar sau a resurselor umane.”[1] În consecinţă, unele naţiuni sunt extrem de slab echipate pentru a oferi protecţie faţă de orice recesiune a performanţelor economice şi, astfel, populaţiile lor sunt expuse crizelor economice, şomajului, iar în unele cazuri se poate vorbi chiar de foamete. Instituţiile mondiale de guvernare financiară: Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), Banca Mondială şi Fondul Monetar înternaţional (FMI) nu sunt nici ele echipate adecvat pentru a se ocupa de astfel de probleme în mod eficient sau în timp util.

Capitalismul global se caracterizează, în principal, prin: a) eliberarea capitalului de restrangerile impuse de limitele teritoariale naţionale, acesta devenind mai mobil ca niciodată, b) pierderea de către statele-naţiune a rolului principal în guvernarea economiei mondiale, în favoarea multinaţionalelor şi c) creşterea năucitoare a interdependenţelor dintre economii şi diverse domenii, destinele economice naţionale şi regionale devenind mai interconectate decât în orice alt punct din istorie. Criza actuală globală nu poate decât să confirme realitatea celor trei caracteristici ale capitalismului global.

Soros prezicea criza şi anunţa sfârşitul capitalismului încă din 1999 în cartea sa cu titlul “Criza capitalismului global”. Miliardarul american critică avântul capitalismului liberal şi încrederea neştirbită în forţele pieţei. Nu sunt de acord cu Soros care condamnă capitalismul la moarte, fără sa-i anunţe succesorul. E adevărat că există anumite erori în societatea capitalistă şi întrebările precum: „Sunt pieţele morale sau nu?”, „Este profitul un mijloc sau un scop?”, „Care este relaţia dintre lăcomie şi profit?” rămân mereu deschise. Totuşi, până în prezent, capitalismul a fost sistemul economic care permis cel mai mare grad de libertate personală.

Charles Morris[2] se pronunţă şi el împotriva încrederii oarbe în forţele pieţei, deşi spre deosebire de Soros o face pe un ton mai domol: “Actuala criză este o lecţie dureroasă privind riscurile legate de respectarea orbească a unui dogmatism de piaţă.”[3] – spune el. Morris îşi sprijină afirmaţia pe ceea ce Friedrich Hayek ar numi ignoranţa omenească şi spune că: “Lumea reală a pieţelor şi guvernelor este una în care oamenii supuşi greşelilor acţionează în baza unor tendinţe vag percepute (…) şi eşuează adesea catastrofal.”[4]

Împotriva supremaţiei pieţelor libere se pronunţă şi economistul român Daniel Dăianu, invocând pe lângă slaba înţelegere a funcţionării pieţelor finaciare şi a riscurilor sistemice şi lipsa de reglementări (vezi D.Dăianu, “Lupta cu criza finaciară”, 2009). Iată ce spune Tiberiu Brăilean vizavi de poziţia lui Daniel Dăianu:

Dl. Dăianu tot cere reglementări care să “civilizeze sistemul”, distingând între pieţe libere, pieţe fără reglementări şi pieţe reglementate, acestea din urmă dragi lui. Dar, încă o dată, cine poate produce reglementări eficiente şi echilibrante la nivel global fără să cunoască realităţile de pe aceste pieţe efervescente, volatile, în condiţiile în care capitalul a scăpat oricărui control? Nu riscăm să creăm astfel mai multe probleme decât rezolvăm?[5]

Înseamnă că Daniel Dăianu s-a autoîncadrat în categoria celor care înţeleg realităţile de pe pieţele volatile (despre care vom vorbi imediat). A nu se înţelege că mă pronunţ împotriva oricărui fel de reglementare. Sunt împotriva reglementărilor exclusiviste, privilegiate şi monopoliste. Nu sunt de acord cu salvarea băncilor care au efectuat investiţii iresponsabile. Nu sunt de acord ca pagubele datorate deciziilor iresponsabile ale directorilor de banci falimentare să fie acoperite din contribuţiile cetăţeanului de rând. După părerea mea, reglementările întotdeauna ar trebui să ţină cont de doi factori importanţi: libetatea individuală şi egalitatea în faţa legii, fiecare ar trebui să fie responsabil pentru acţiunile sale, în aceeaşi măsură şi fară excepţie. „Libertatea şi responsabilitatea sunt inseparabile”, cum a spus Hayek. Frica de responsabilitate se traduce în frica de libertate. „Fără nicio îndoială, mulţi se tem de libertate din cauză că şansa de a-şi făuri propria viaţă înseamnă şi un efort neîncetat, o disciplină pe care omul trebuie să şi-o impună, dacă vrea să-şi atingă scopurile.”[6]

Orice teorie economică funcţionează în anumite condiţii şi cere un anumit context. Ceea ce ieri a fost un succes, poate fi mâine un dezastru. Contextul nu mai poate lipsi din datele problemei. Lumea de astăzi se află în continuă şi accelerată schimbare, ceea ce înseamnă că o teorie, oricât de bună ar fi în prezent, nu poate fi scutită de eşec în viitor. Nu există o doctrină-model. De aceea, preocuparea principală a economiştilor ar trebui să fie nu găsirea unei doctrine-minune, ci studierea ciclurilor economice, extragerea lecţiilor din experienţele trecute şi dezvoltarea aptitudinilor de adaptare continuă la noile realităţi. „Suntem la fel de puţin capabili să ne imaginăm cum va fi sau cum poate fi civilizaţia peste cinci sute sau cincizeci de ani, pe cât erau înaintaşii nostri din Evul Mediu sau chiar bunicii noştri, să prevadă modul nostru de viaţă.”[7]

Analiza teoriilor economice devine şi mai complexă în contextul globalizării. Riscurile sistemice fiind un punct sensibil în abordarea economică. Dacă inovaţiile financiare au fost create cu scopul diminuării riscurilor la nivelul micro şi au sfârşit prin exacerbarea riscurilor la nivelul macro, mă întreb oare de ce avem nevoie de reglementări dacă oricum nu suntem capabili să anticipăm riscuri de asemenea amploare?

Încrederea oarbă într-un singur model poate pune în pericol un sistem economic. De aceea, ar trebui să ne ferim de poziţii excesiv de ferme şi inflexibile. Cum a zis F. Hayek: „Pentru a progresa, trebuie să facem loc unei neîncetate revizuiri a concepţiilor şi idealurilor noastre actuale (...)”[8]. Nu mă grăbesc să condamn capitalismul sau globalizarea pentru criza  actuală. Crizele existau şi înainte de liberalizarea pieţelor şi intensificarea globalizării. Ceea ce mă deranjează cu adevărat este scăderea calităţii relaţiilor sociale şi migrarea valorilor de la nivel spiritual la cel material. În „Constituţia libertăţii” lui Hayek, am găsit însă o consolare, pe care doresc să o împărtăşesc şi cu voi:

Referitor la statele dezvoltate din Occident, se afirmă uneori că progresul este prea rapid sau exclusiv material. Probabil că aceste două aspecte sunt strâns legate. Epocile de progres material foarte rapid au fost rareori şi perioade de mare înflorire a artelor, în timp ce creativitatea şi rafinamentul artistic şi intelectual au apărut, de multe ori, pe fondul încetinirii progresului material. Nici Europa Occidentală, în secolul al XIX-lea, nici Statele Unite, în secolul XX, nu sunt renumite pentru realizările lor artistice. Dar marile izbucniri creatoare de valori non-materiale presupun, se pare, o ameliorare prealabilă a stării economice.[9]

---

[1]  Annabelle Mooney, Betsy Evans, Annabelle Mooney, Betsy Evans, Globalization.The Key Concepts, Routledge, New York, 2007, p. 236

[2] Avocat, fost bancher, Charles Morris este la rândul său un profet al crizei şi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori economici („The Tycoons”, „The cost of global intention”)

[3] Charles Morris, Criza și profeții săi, trad. Graal Soft, Ed. Litera Internațional, București, 2010, p.10

[4] Ibidem

[5] Tiberiu Brăilean, „Sfârşitul economiei iluziei (II)”, 10.02.2010, [http://tiberiubrailean.finantare.ro/]

[6] Friedrich A. Hayek, Constituţia libertăţii, trad. de L.-D. Dîrdală, Institutul European, Iaşi, 1998, p.94

[7] Idem, p.48

[8] Ibidem

[9] Friedrich A. Hayek, Constituţia libertăţii, trad. de L.-D. Dîrdală, Institutul European, Iaşi, 1998, p.72

Capitalismul, în aşteptarea verdictului

Criza economică globală şi-a început traseul de la criza creditelor subprime din SUA, care a antrenat o criză de lichidităţi generală cu grave repercusiuni asupra sistemului financiar. Apoi, s-a extins în întreaga lume, cauzând falimentul unor giganţi economici globali şi afectând multe economii naţionale. Asprimea crizei economice actuale impune găsirea unor vinovaţi care permit extinderea efectelor negative în economie, iar primele acuze cad pe personaje cele mai vizibile: capitalismul şi globalizarea. Ţinându-se strâns de mână, acestea aşteaptă verdictul economiştilor, guvernatorilor şi al opiniei publice.   

Printre variabilele capitalismului se numără: dimensiunea sectorului public, costurile protecţiei sociale, separaţia puterilor în stat, funcţionarea instituţiilor statului de drept ş.a. „Capitalismul poate fi definit pur şi simplu ca schimbul în cadrul pieţelor.”[1] Capitalismul, ca şi concept, este des folosit pentru a explica globalizarea. „Unii îl utilizează pentru a descrie degradarea mediului şi scăderea drepturilor angajaţilor. Unii îl utilizează pentru a descrie o ameninţare la adresa identităţii culturale proprii. Iar alţii îl folosesc doar ca pe un nume pentru economia mondială. Ceea ce este clar e că există mai multe dimensiuni ale sensului său, în funcţie de contextul în care acesta este utilizat.”[2] O componentă importantă a contextului o constituie cultura-gazdă a capitalismului, în sensul că formele acestuia variază şi în funcţie de specificităţile culturale[3].

Capitalism în funcţie de cultură

Consider că este foarte important să analizăm diferenţele culturale atunci vorbim despre capitalism, mai cu seamă, în condiţiile actuale de globalizare. Capitalismul din Statele Unite mult mai liberal, mai puţin reglementat, nu este acelaşi lucru cu capitalismul din Germania, unde dimensiunea protecţiei sociale are un cuvânt greu de spus. Cred că formele diferite ale capitalismului se pot explica prin apel la specificităţile culturale, ce descriu elementele de comportament, atitudine şi poziţie faţă de acţiune ale indivizilor din aceste două ţări. Propunem spre atenţia dumneavoastră un grafic realizat pe baza rezultatelor cercetărilor celebrului sociolog olandez Geert Hofstede, care sperăm că ne va ajuta să înţelegem de ce capitalismul ultraliberal din Statele Unite nu poate fi (şi poate că nici nu trebuie) exportat în alte ţări în stare pură.

Geert Hofstede a propus în studiile sale cinci dimensiuni culturale, menite să ajute la conturarea imaginii despre o anumită cultură, şi anume:  distanţa faţă de putere, individualism vs colectivism, masculinitate vs feminitate, evitarea incertitudinii şi orientarea pe termen lung sau scurt. În graficul de mai jos putem urmări diferenţele culturale dintre SUA şi Germania.

Indicele individualismului din Statele Unite are cea mai ridicată valoare din lume şi depăşeşte cu aproape 30% valoarea acestui indice din Germania. Cu toate că opusul individualismului, colectivismul nu are o tentă politică şi se referă la apartenenţa individului la grup, loialitate şi sacrificiul personal pentru comunitate, explică parţial caracterul social, de tip interventionist al capitalismului din Germania.

Pentru Germania, intervenţia sporită a statului în economie a devenit o tradiţie. Modelul economiei sociale de piaţă reprezintă un compromis între creşterea economică şi distribuirea uniformă a bogăţiei. În centrul sistemului este plasată activitatea statului care garantează mai mult sau mai puţin distribuirea echilibrată a bunurilor sociale între membrii societăţii. Dar se pare că distribuirea echilibrată a bogăţiei nu ţine neapărat de intervenţiile statului.

Analizând datele din raportul de ţară al Statelor Unite[4], realizat de Biroul Federal de Statistică din Germania în anul 2008, se poate observa că produsul intern brut din Statele Unite oscilează în ambele sensuri, înregistrând atât creşteri cât şi scăderi în perioada 2000-2007, pe când acelaşi indice calculat pe cap de locuitor a avut un trend ascendent constant, înregistrând creşteri cuprinse între 2 şi 4% în fiecare an, ceea ce reflectă o redistribuire echilibrată şi chiar stabilă a veniturilor.

O posibilă explicaţie poate fi în sistemele de organizare a companiilor americane care permit participarea salariaţilor la profit, în Statele Unite distanţa faţă de putere fiind mai scăzută decât în Germania. Însă, participarea salariaţilor la profit pare a fi o chestiune ce ţine şi de dimensiunile culturale, precum: individualismul şi evitarea incertitudinii.

Redistribuirea asistată a veniturilor duce la apariţia aşa-numitului parazitism social, fiind bine cunoscut faptul că Germania se confruntă cu probleme serioase în ceea ce priveşte şomajul. Valoarea ridicată a ajutorului de şomaj a condus la creşterea numărului de şomeri în Germania. Pentru menţinerea ajutoarelor sociale la nivelul dorit se menţine o presiune fiscală puternică asupra populaţiei active şi a întreprinzătorilor.

Scopul acestor comparaţii nu este de a blama o cultură sau alta, ci de a sublinia importanţa diferenţelor culturale în economie. Reglementările la nivel global, despre care se vorbeşte atât de mult, ar trebui să ţină cont şi de diferenţele culturale deoarece păstrarea identităţii culturale (naţionale) ţine de libertatea individului şi constituie un drept al lui. Nu cred că există un model perfect al capitalismului, fiecare ţară ar trebui să-i dozeze componentele în funcţie de specificul culturii sale.

În Statele Unite funcţionează (sau a funcţionat, cel puţin până la “naţionalizarea” unor bănci americane) cel mai performant model de capitalism liberal. De ce am spus mai devreme că poate că nici nu este bine ca acest model să fie exportat în stare pură în alte ţări? Pentru că, cel mai probabil, nu ar funcţiona. Fiecare cultură are propriul stil după care îşi organizează activitatea economică, iar indivizii din diferite culturi reacţionează diferit la măsurile adoptate.

Indicele individualismului ridicat şi cel de evitare a incertitudinii scăzut ne duc cu gândul la spiritul antreprenorial dezvoltat. Dacă urmărim graficul de mai jos, vom observa că în Germania indicele de evitare a incertitudinii are valoarea 65, iar în SUA - 46, ceea ce înseamnă că americanii sunt mai dispuşi să-şi asume riscuri. Şi, într-adevăr, spiritul antreprenorial este foarte dezvoltat în Statele Unite. În România acest indice atinge valoarea impresionantă de 90, ceea ce înseamnă că nu ne place deloc să asumăm riscuri, iar indicele individualismului se opreşte la valoarea 30, înseamnând că suntem loiali şefilor care ne plătesc prost, scuzaţi-mi sarcasmul, dar se pare că aceasta este realitatea.

Interesant este că în Grecia, care se află în toiul crizei acum, indicele individualismului este scazut, având valoarea 35, iar la capitolul evitarea incertitudinii este chiar campion mondial, înregistrând o valoare de 112. Nu sunt aceste cifre revelatoare? Ar fi foarte interesant de realizat un studiu despre evoluţiile economice ale statelor în funcţie de specificităţile culturale, însă ne oprim aici deoarece altul este obiectul studiului nostru.

Prin exemplele de mai sus am dorit să creăm o bază pentru înţelegerea importanţei diferenţelor culturale în analiza sau configurarea sistemelor economice şi a faptului că aceeaşi măsură implementată poate avea efecte total opuse în culturi diferite. De exemplu, la americani relaxarea creditelor a avut ca efect atât creşterea consumului, cât şi a investiţiilor, iar la noi doar a consumului şi este posbil ca explicaţia să-şi găsească sprijinul în specificul culturii noastre, care deocamdată are probleme la capitolul spirit antreprenorial.

Unul dintre autorii de seamă care s-a ocupat de legătura dintre cultură şi capitalism a fost Max Weber cu lucrarea „Etica Protestantă şi spiritul capitalismului”, apărută în anul 1904, în care lansează teza că etica protestantă a contribuit semnificativ la dezvoltarea capitalismului. 

---

[1] Annabelle Mooney, Betsy Evans, Globalization.The Key Concepts, Routledge, New York, 2007, p. 17

[2] Annabelle Mooney, Betsy Evans, Globalization. The Key Concepts, Routledge, New York, 2007, p. 17

[3] „Specificitatea culturală poate fi recunoscută prin elemente de natură comportamentală, atitudinală sau ca poziţie faţă de acţiune şi nu numai prin raportare mai mult sau mai puţin generică la un anumit sistem de norme şi valori culturale. Individul aparţinând de un grup sau de o entitate culturală (ţară, regiune, etnie, religie etc.) este dominat de anumite precepte, cutume sau tradiţii, dar şi de acumulări moştenite sau căpătate în timp prin simpla lui aparteneţă la respectiva comunitate.” (D. Zaiţ, “Efecte ale specificităţii culturale. Soluţii de adaptare”, revista Management Intercultural, anul IX, nr. 17/2008, p.47)

[4] Statistische Bundesamt Deutschland, Länderprofil - Vereinigte Staaten von Amerika, 2008 [http://www.destatis.de/jetspeed/portal/cms/Sites/destatis/Internet/DE/Content/Publikationen/Fachveroeffentlichungen/Laenderprofile/Content75/USA,property=file.pdf]

Importanţa diferenţelor culturale în raporturile cu străinii

Cercetătorii au constatat că atunci când oamenii întâlnesc comportamente pe care nu le înţeleg, ei încep să-i caracterizeze pe ceilaţi drept “anormali”, “ciudaţi” sau “grosolani”. În condiţiile actuale de globalizare, comunicarea interculturală a devenit aproape inevitabilă. De aceea, credem că este util să vorbim despre diferenţele culturale şi despre avantajele pe care le poate aduce conştientizarea şi înţelegerea diversităţii culturale.

Un concept pe care nu îl putem ocoli în demersul nostru este specificitatea culturală. Din punctul de vedere al profesorului universitar Dumitru Zaiţ, specialist în management intercultural: „Specificitatea culturală poate fi recunoscută prin elemente de natură comportamentală, atitudinală sau ca poziţie faţă de acţiune şi nu numai prin raportare mai mult sau mai puţin generică la un anumit sistem de norme şi valori culturale. Individul aparţinând de un grup sau de o entitate culturală (ţară, regiune, etnie, religie etc.) este dominat de anumite precepte, cutume sau tradiţii, dar şi de acumulări moştenite sau căpătate în timp prin simpla lui aparteneţă la respectiva comunitate.” (revista Management Intercultural, anul IX, nr. 17/2008, p.47)

Specificităţile culturale, adeseori, constituie bariere în comunicare şi dau naştere la diverse gafe şi neînţelegeri. Conştientizarea acestor specificităţi este un prim pas către o comunicare eficientă şi crearea unei atmosfere pozitive într-un grup format din membri proveniţi din culturi diferite. Întelegerea diferenţelor culturale este deosebit de utilă şi pentru punerea la îndoială a propriilor ipoteze despre cum ar trebui făcute lucrurile “corect” şi utilizarea acestor diferenţe ca pe o oportunitate de a învăţa noi abordări pentru rezolvarea problemelor.

De aceea, comunicarea interculturală este importantă nu numai pentru cultivarea toleranţei în rândul cetăţenilor globali şi o convieţuire paşnică, ci şi pentru progresul general al omenirii, izvorât din valorificarea diversităţii culturale şi obţinerea efectelor de sinergie. 

În continuare sunt prezentate trei studii de caz care ilustrează importanţa diferenţelor culturale în procesul comunicării.

Studiu de caz: Pălăria încornorată

În timpul unui training internaţional din Singapore, povestind despre metoda de gândire creativă, numită "şase pălării gânditoare", un trainer de origine rusă a aflat de la participanţii chinezi că în ţara lor "pălăria verde" este echivalentul "coarnelor" la ruşi şi simbolizează că soţia te înşală.

După metoda “şase pălării gânditoare”, persoana care îşi pune pălăria verde trebuie să se gândească la posibilităţi de creştere. Unui chinez, care îşi va pune o asemenea pălărie în cap (“coarne”), îi va fi greu să se concentreze pe oportunităţi de creştere. De aceea, cel mai bine este ca metodele să fie adaptate culturilor locale. În cazul de faţă, schimbarea culorii pălăriei ar putea fi o soluţie.

În acelaşi timp, într-o sală vecină un trainer american livra un training axat pe aceeaşi metodă unui public format în mare parte din chinezi. Americanul nu ştia ce conotaţie are “pălăria verde” în cultura chineză.

Trainerul rus care tocmai aflase că “pălăria verde” echivalează cu “coarnele” din cultura lui, s-a dus curios să vadă dacă eficienţa trainingului are de suferit din cauza lipsei de adaptare la cultura locală. Acesta a observat că eficienţa s-a redus în mod semnificativ, cu toate că distracţia şi veselia s-au simţit ca la ele acasă.

Studiu de caz: Asiaticii şi publicitatea americană

Fiind foarte semtimentali, americanii folosesc adesea tehnicile marketingului emoţional în reclame. Utilizarea unor imagini cu persoane care se îmbrăţişează şi se sărută emoţionant dau rezultate bune în America.

Atunci când unele companii americane au început să ruleze spoturile lor de publicitate în Asia, fără adaptare la cultura locală, ei au adus chiar nedumerire pe chipurile cumpărătorilor mai pragmatici din Asia: "De ce se tot îmbrăţişează? "Ce vor să spună cu asta? "Mai bine ar spune ce vând şi cât costă”. Dându-şi seama de eroare, firmele americane au luat în considerare diferenţele culturale şi au schimbat spoturile publicitare. Drept urmare, vânzările lor au crescut şi imaginea companiei în rândul populaţiei locale s-a îmbunătăţit.

Studiu de caz: Ruşii şi poezia

Dmitri Gudkov, profesor de “Istoria literaturii ruse şi comunicarea interculturală” la Universitatea din Moscova, descrie o serie de situaţii care au avut loc în sala de curs. Una din situaţii se referă la modul în care studenţii mongoli au perceput opera "Oda lui Igor". Ei şi-au exprimat surprinderea faţă de faptul că opera dată se află printre cele clasice şi are o valoare artistică ridicată. Ei au explicat că obiectul de reprezentare artistică nu poate fi o înfrângere ruşinoasă, care demonstrează stupiditatea comandantului, care pe deasupra a ajuns şi captiv. Poezia ar trebui să vorbească despre victorii mari şi să elogieze eroii veritabili. Studenţii mongoli au explicat că în cultura lor acest episod nu intră în sfera subiectelor potrivite pentru poezie.

Bibliografie:

1. Center for Entrepreneurial Creativity & Systemic Innovation [http://www.cecsi.ru/coach/cultural_differences.html#6hats];

2. Elitarium – Centru învăţământ la distanţă (Sankt-Petersburg), Diferenţe culturale şi metode de adaptare: [http://www.elitarium.ru/2008/08/04/mezhkulturnye_razlichija.html];

3. Prutianu, Ştefan, Tratat de comunicare şi negociere în afaceri, Ed. Polirom, Iaşi, 2008;

4. Prutianu, Ştefan, Antrenamentul abilităţilor de comunicare, Ed. Polirom, Iaşi, 2004;

5. Râşcanu, Ruxandra, Negocierea şi diferenţe culturale, [http://ebooks.unibuc.ro/psihologie/rascanu/6-2.htm];

6. Stoica, Cristina Maria, Comunicarea şi negocierea în afaceri internaţionale, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2007;

7. Zaiţ, Dumitru Efecte ale specificităţii culturale. Soluţii de adaptare, revista Management Intercultural, anul IX, nr. 17/2008.

The Crisis of Credit Visualized - Part 2

The Crisis of Credit Visualized - Part 1

Fizica cuantică şi Realitatea

Am tot auzit despre fizică cuantică, însă mi-a fost frică să explorez acest domeniu, deoarece fizica nu a fost niciodată punctul meu forte. Şi cum de ce ţi-e frică, nu ai cum să scapi: am dat de cartea lui Basrab Nicolescu, “Noi, particula şi lumea”, apărută la editura Junimea, la Iaşi, în anul 2007, în care am gasit explicaţii preţioase, pe înţelesul celor fără pergatire profesională, în ceea ce priveşte fizica cuantică[1]. Exerciţiul imaginar pe care ni-l propune autorul pentru a ne da seama de proporţiile lumii cuantice, este acela de împărţire mintală a unui centimetru în 10 părţi egale, apoi o unitate din cele obţinute să o împărţim din nou la 10 şi să repetăm această operaţiune de 13 ori. După acest mic exerciţiu devine mai clar de ce fizica cuantică este supranumită şi fizica micului infinit.

Având formaţie de fizician şi filosof, autorul vorbeşte despre descoperirile dintre cele mai curioase din domeniul ştiinţific cum ar fi: teoria cuantică a informaţiei, criptografie cuantică, intricaţie, calculatoare cuantice, teleportarea cuantică sau pisica cuantică a lui Schrödinger, vie şi moartă în acelaşi timp. Toate acestea oferindu-ne perspective noi de abordare a realităţii.

Acum vine întrebarea ce legătură are fizica cuantică cu realitatea? Răspunsul ar fi: o legătură fundamentală, dar care nu se vede şi, practic, nu prea poate fi demonstrată prin demersurile clasice cu care suntem obişnuiţi. Vorbind despre principiul suprapunerii cuantice Basarab Nicolescu spune că: “Tocmai acest principiu al suprapunerii cuantice este cel care generează toate aşa-zisele paradoxuri şi marile dificultăţi de înţelegere a fenomenelor cuantice, când ele sunt privite prin prisma realismului clasic.” Deci, problema este la perspectiva din care privim lucrurile şi mijloacele pe care le folosim pentru măsurarea realităţii. Înseamnă că fiecare individ, în funcţie de mijloacele de înţelegere pe care le deţine, trăieşte în propria sa realitate.

O altă “ciudăţenie” a fizicii cuantice este teleportarea cuantică. Nu este vorba despre teleportarea oamenilor în timp-spaţiu, ci despre transmiterea unei însuşiri de la o particulă la alta. Teleportarea cuantică pune în joc trei fotoni[2]: un foton mesager M, care conţine un “mesaj” (sau o însuşire, o proprietate) ce se doreşte a fi teleportat şi doi fotoni intricaţi, fiecare aparţinând celor două personaje: Alice şi Bob. Alice este însărcinată cu teleportarea “mesajului” înmagazinat în fotonul M. Pe parcursul experimentului M îşi pierde identitatea iniţială, însuşirea sa fiind “teleportată” fotonului B. Cum s-a întâmplat acest lucru? Alice i-a transmis lui Bob un semnal constând în doi biţi de informaţie, printr-un canal de comunicaţie clasic. Astfel, Bob află că particulei sale B i s-a întâmplat “ceva” şi că prin decoficarea codului primit de la Alice, particula sa B se va alege întocmai cu “mesajul” din M. Atenţie, dacă Bob nu primea acel cod (transmis printr-un canal de comunicaţie clasică), care îl avertiza despre transformarea petrecută, nici “teleportarea” nu ar fi posibilă – spun specialiştii din domeniu.

Înteresantă este distincţia pe care o face Basarab Nicolescu între real şi realitate: “Realul înseamnă ceea ce este, in timp ce Realitatea este legată de rezistenţa în experienţa noastră umană. Realul este, prin definiţie, ascuns pentru totdeauna, in timp ce Realitatea este accesibilă cunoaşterii noastre.”[3] După părerea autorului, există mai multe niveluri de realitate, fiecare nivel fiind guvernat de legile proprii: de exemplu, entităţile cuantice sunt supuse legilor cuantice, care sunt total diferite faţă de legile lumii macrofizice ş.a.m.d. Deci, consideră că două niveluri de Realitate sunt diferite, dacă trecând de la un nivel la altul, apare o ruptură a legilor şi a conceptelor.

Zona de non-rezistenţă este o prelungire a realităţii, în care nu există niciun fel de realitate. Această non-rezistenţă este dată de limitele corpului nostru şi ale organelor noastre de simţ. “Zona de nonrezistenţă corespunde sacrului, adică la ceea ce nu se supune nici unei raţionalizări. Se cuvine să ne reamintim deosebirea importantă făcută de Edgar Morin între raţional şi raţionalizare. Sacrul este raţional, dar nu este raţionalizabil.”[4]

De asemenea, autorul precizează că fiecare avem libertatea de a nega sau de a afirma prezenţa sacrului în lume şi în noi înşine, însă avem obligatia de a ne referi la sacru, pentru a avea un discurs coerent asupra realităţii.

Astfel mi-am imaginat întregul model al Realităţii, descris de către Basarab Nicolescu în “Noi, particula şi lumea”:

Fig.1. - Modelul Realităţii

“Un nou Principiu al Relativităţii[5] este generat de coexistenţa între pluralitatea complexă şi unitatea deschisă: niciun nivel de Realitate nu constituie un loc privilegiat din care să se poată înţelege toate celelalte niveluri de Realitate.” Un nivel de Realitate este ceea ce este pentru că toate celelalte niveluri există în acelaşi timp. Acest principiu al relativitaţii este întemeietorul unei noi viziuni asupra culturii, religiei, politicii, artei, educaţiei, vietii sociale. Iar când viziunea noastră asupra lumii se schimbă, lumea însaşi se schimbă.

Autorul foloseşte conceptul de informaţie în sens ştinţific, iar plecând de la existenţa zonei de nonrezistenţă introduce un nou concept, şi anume: informaţie spirituală. Informaţia spirituală circulă între toate nivelurile realităţii obiective şi subiective, în zona de nonrezistenţă, între realitatea obiectivă şi realitatea subiectivă, respectiv între Obiect şi Subiect. Un astfel de concept, sperăm, va încuraja un dialog între ştiinţă şi spiritialitate, atât de necesar astăzi.

---

[1] Fizica cuantică este o “teorie fizică, care descrie comportamentul materiei la nivelul atomic şi subatomic, fenomene pe care fizica newtoniană şi electromagnetismul clasic nici nu le pot explica.” (Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fizica_cuantica)

[2] Foton, (Fiz.) Particulă elementară a radiației electromagnetice care posedă energie şi impuls și care nu poate exista în stare de repaus (Sursa: www.dexonline.ro)

[3] Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, trad. din fr. de Vasile Sporici, Ed. Junimea, Iaşi, 2007, p.141

[4] Idem, p. 143

[5] Cf. G. F. Chew, M. Jacob, Strong Interactions Physics, W.A. Benjamin Co., New York, 1964, în Basarab Nicolescu, op. cit.

Unitate în diversitate

Înainte de aderare la Uniunea Europeană, într-un stat-naţiune, adesea se poartă discuţii pe tema identităţii naţionale. Viziunea asupra Europei viitoare, care include şi conceptul de cetăţenie europeană, trezeşte, nu de puţine ori, teama de pierdere a identităţii naţionale. Probabil că fiecare dintre noi s-a întrebat la un moment dat dacă în viitor vor mai fi prezente obiceiurile şi tradiţiile cu care am crescut sau dacă va mai conta statul în care ne-am născut.

Pornind de la premisa că Uniunea Europeană s-a născut dintr-o ideologie nobilă, care nu şi-a propus dominare şi impunere de modele, ci convieţuire paşnică şi colaborare între statele membre, vom spune că nu există un astfel de pericol. Uniunea Europeană, spre deosebire de Uniunea Sovietică, creată cu forţă dupa modelul său, s-a constituit istoric şi liber, mai întâi ca o comunitate cultural-spirituală începând cu perioada Renaşterii şi apoi ca o entitate economică şi politică. Începând cu secolul al XIV-lea, oamenii din sfera artei şi ştiinţei, din diferitele ţări ale Europei, au interacţionat într-un mod armonios, producând idei noi, generatoare de progres şi dând naştere unor opere de artă extraordinare, îmbibate cu influenţe provenite din diferite culturi, purtând, în acelaşi timp, semnătura culturii de origine. Acest amestec fermecător se datorează diversităţii culturale din Europa.

Diversitatea culturală este o sursă a creativitaţii şi inovaţiei, pe de o parte, dar poate constitui şi serioase bariere de comunicare, pe de altă parte. Pentru a proteja diversitatea culturală, este nevoie de ocrotirea identităţilor naţionale din care, practic, este alcătuită, iar pentru a o valorifica este nevoie de intensificarea dialogului intercultural. Analizând politicile europene din domeniul culturii, putem observa cu uşurinţă că toate eforturile se îndreaptă exact în aceste direcţii, diversitatea culturală reprezentând un element central al politicii şi strategiilor culturale.

Problema cuplului diversitate culturală – unitate instituţională rămâne totuşi o problemă de actualitate. Acest cuplu se confruntă cu dificultăţi de comunicare, născute pe fondul diversităţii culurale. Dar cine nu are dificultăţi de comunicare? Să nu uităm că neînţelegerile pot aparea nu numai în relaţiile interculturale, ci şi în cadrul aceleiaşi culturi, chiar şi între două persoane care folosesc aceeaşi limbă, căci cu toţii avem dicţionare personalizate. Fiecare dintre noi atribuie cuvintelor sensuri diferite, în funcţie de experienţele proprii, educaţie şi asocieri pe care le face în mintea sa. Aşadar, ar fi greşit să catalogăm acest duet drept sortit eşecului, mai ales că iniţiativele în domeniul intercultural, întreprinse în ultimele decenii, se bucură de un enorm succes.

„Diversitatea de practici şi tradiţii culturale a ţărilor europene trebuie percepută ca bogăţie şi nu ca sursă de divizare şi conflicte.”[1] Procesul de integrare europeană presupune un echilibru între valorile şi principiile acceptate în comun, pe de o parte, şi specificitatea naţională şi locală, pe de altă parte.[2] 

Diversitatea culturală este un element central al politicii şi strategiilor culturale, construită la rândul său pe doi piloni, şi anume:

·        protejarea şi stimularea cunoaşterii şi aprecierii pentru propria cultură, pentru rădăcini şi pentru identitate;

·        încurajarea deschiderii şi interesului real pentru celelalte culturi, într-un spirit de toleranţă şi respect reciproc.

De ce cunoaşterea şi aprecierea propriei culturi sunt atât de importante? O persoană care nu şi-a descoperit sau care nu-şi conştientizează identitatea culturală, va întâmpina dificultăţi în dezvoltarea relaţiilor sănătoase cu reperezentanţii altor culturi. În conditiile actuale de globalizare, de creştere a interdependenţelor dintre state, dialogul intercultural devine o necesitate. De aceea, individul trebuie ajutat în construirea imaginii despre identitatea naţională a statului în care s-a născut, a culturii în cadrul căreia a fost educat şi s-a format ca individ.. Acest lucru se poate realiza prin politicile culturale de la nivel naţional menite să promoveze valorile şi tradiţiile naţionale. Având o imagine clară despre cultura sa de origine, individul va fi capabil să interacţioneze armonios cu celelalte culturi.

Pentru a înţelege importanţa demersurilor politice la nivel naţional în sensul protejării şi stimulării cunoaşterii şi aprecierii propriei culturi este de ajuns să ne gândim la dificultatea procesului de autocunoaştere la nivel individual, la cât de greu este, uneori, să te cunoşti pe tine însuţi de unul singur. Cu toţii am fost ajutaţi fie de dascăli, fie de părinti, prieteni sau psihologi. Cunoaşterea identităţii naţionale şi găsirea reperului de apartenenţă este cu atât mai anevoioasă. Deci, pe lângă cultivarea spiritului intercultural, ar trebui să ne preocupăm şi de valorile propriei culturi. Dialogul intercultural presupune îmbogăţire de ambele părţi. Or, acest lucru nu este posibil în lipsa dialogului efectiv între culturi. Fiecare parte ar trebui să manifeste interes real pentru celelalte culturi şi în acelaşi timp să fie conştientă de identitatea culturală proprie pentru a fi capabilă de realiza un schimb creator de idei şi valori.

Dialogul intercultural reprezintă un instrument de valorificare a diversităţii culturale, un instrument la care vom avea acces numai în momentul în care ne vom regăsi în valorile ce compun identitatea noastră natională şi vom fi mândri să facem parte din naţiunea noastră. În caz contrar, va lipsi dorinţa de apartenenţă la grup, respectiv dorinţa de identificare cu cultura de origine, iar lipsa acesteia distruge unitatea din interiorul naţiunii şi generează relaţii externe defectuoase.

Uniunea Europeană promovează conceptul de unitate în diversitate. Diversitatea culturală, dialogul intercultural şi impactul economic pe care îl are cultura ocupă acum un loc de frunte în agenda Uniunii Europene. Decizia Uniunii Europene de a transforma anul 2008 în Anul European al Dialogului Intercultural este o dovadă clară a faptului că dialogul intercultural joacă un rol din ce în ce mai important în promovarea identităţii şi cetăţeniei europene.

Promovarea toleranţei şi diversităţii culturale este un prim pas către libertate, pace şi progres. Toleranţa ofera o bază pentru înţelegere şi respect reciproc, iar acceptarea şi aprecierea diversităţii este drumul spre adevărata libertate. Întelegerea diferenţelor culturale este deosebit de utilă pentru punerea la îndoială a propriilor ipoteze despre cum ar trebui făcute lucrurile “corect” şi utilizarea acestor diferenţe ca pe o oportunitate de a învăţa noi abordări pentru rezolvarea problemelor. Ce înseamnă toate acestea, dacă nu progres?

Imagine de Patrick Hoff

---

[1] Raportul Ruffolo - Unity of Diversities - Cultural Co-operation in the European Union, 2001

[2] În sesiunea din 26 noiembrie 2001, Consiliul European a adoptat Rezoluţia cu privire la rolul culturii în Uniunea Europeană, care preia multe din punctele cuprinse în Raportul Ruffolo şi invită Statele membre „să considere cultura ca un element esenţial al integrării europene, mai ales în contextul extinderii Uniunii.”