Înainte de aderare la Uniunea Europeană, într-un stat-naţiune, adesea se poartă discuţii pe tema identităţii naţionale. Viziunea asupra Europei viitoare, care include şi conceptul de cetăţenie europeană, trezeşte, nu de puţine ori, teama de pierdere a identităţii naţionale. Probabil că fiecare dintre noi s-a întrebat la un moment dat dacă în viitor vor mai fi prezente obiceiurile şi tradiţiile cu care am crescut sau dacă va mai conta statul în care ne-am născut.
Pornind de la premisa că Uniunea Europeană s-a născut dintr-o ideologie nobilă, care nu şi-a propus dominare şi impunere de modele, ci convieţuire paşnică şi colaborare între statele membre, vom spune că nu există un astfel de pericol. Uniunea Europeană, spre deosebire de Uniunea Sovietică, creată cu forţă dupa modelul său, s-a constituit istoric şi liber, mai întâi ca o comunitate cultural-spirituală începând cu perioada Renaşterii şi apoi ca o entitate economică şi politică. Începând cu secolul al XIV-lea, oamenii din sfera artei şi ştiinţei, din diferitele ţări ale Europei, au interacţionat într-un mod armonios, producând idei noi, generatoare de progres şi dând naştere unor opere de artă extraordinare, îmbibate cu influenţe provenite din diferite culturi, purtând, în acelaşi timp, semnătura culturii de origine. Acest amestec fermecător se datorează diversităţii culturale din Europa.
Diversitatea culturală este o sursă a creativitaţii şi inovaţiei, pe de o parte, dar poate constitui şi serioase bariere de comunicare, pe de altă parte. Pentru a proteja diversitatea culturală, este nevoie de ocrotirea identităţilor naţionale din care, practic, este alcătuită, iar pentru a o valorifica este nevoie de intensificarea dialogului intercultural. Analizând politicile europene din domeniul culturii, putem observa cu uşurinţă că toate eforturile se îndreaptă exact în aceste direcţii, diversitatea culturală reprezentând un element central al politicii şi strategiilor culturale.
Problema cuplului diversitate culturală – unitate instituţională rămâne totuşi o problemă de actualitate. Acest cuplu se confruntă cu dificultăţi de comunicare, născute pe fondul diversităţii culurale. Dar cine nu are dificultăţi de comunicare? Să nu uităm că neînţelegerile pot aparea nu numai în relaţiile interculturale, ci şi în cadrul aceleiaşi culturi, chiar şi între două persoane care folosesc aceeaşi limbă, căci cu toţii avem dicţionare personalizate. Fiecare dintre noi atribuie cuvintelor sensuri diferite, în funcţie de experienţele proprii, educaţie şi asocieri pe care le face în mintea sa. Aşadar, ar fi greşit să catalogăm acest duet drept sortit eşecului, mai ales că iniţiativele în domeniul intercultural, întreprinse în ultimele decenii, se bucură de un enorm succes.
„Diversitatea de practici şi tradiţii culturale a ţărilor europene trebuie percepută ca bogăţie şi nu ca sursă de divizare şi conflicte.”[1] Procesul de integrare europeană presupune un echilibru între valorile şi principiile acceptate în comun, pe de o parte, şi specificitatea naţională şi locală, pe de altă parte.[2]
Diversitatea culturală este un element central al politicii şi strategiilor culturale, construită la rândul său pe doi piloni, şi anume:
· protejarea şi stimularea cunoaşterii şi aprecierii pentru propria cultură, pentru rădăcini şi pentru identitate;
· încurajarea deschiderii şi interesului real pentru celelalte culturi, într-un spirit de toleranţă şi respect reciproc.
De ce cunoaşterea şi aprecierea propriei culturi sunt atât de importante? O persoană care nu şi-a descoperit sau care nu-şi conştientizează identitatea culturală, va întâmpina dificultăţi în dezvoltarea relaţiilor sănătoase cu reperezentanţii altor culturi. În conditiile actuale de globalizare, de creştere a interdependenţelor dintre state, dialogul intercultural devine o necesitate. De aceea, individul trebuie ajutat în construirea imaginii despre identitatea naţională a statului în care s-a născut, a culturii în cadrul căreia a fost educat şi s-a format ca individ.. Acest lucru se poate realiza prin politicile culturale de la nivel naţional menite să promoveze valorile şi tradiţiile naţionale. Având o imagine clară despre cultura sa de origine, individul va fi capabil să interacţioneze armonios cu celelalte culturi.
Pentru a înţelege importanţa demersurilor politice la nivel naţional în sensul protejării şi stimulării cunoaşterii şi aprecierii propriei culturi este de ajuns să ne gândim la dificultatea procesului de autocunoaştere la nivel individual, la cât de greu este, uneori, să te cunoşti pe tine însuţi de unul singur. Cu toţii am fost ajutaţi fie de dascăli, fie de părinti, prieteni sau psihologi. Cunoaşterea identităţii naţionale şi găsirea reperului de apartenenţă este cu atât mai anevoioasă. Deci, pe lângă cultivarea spiritului intercultural, ar trebui să ne preocupăm şi de valorile propriei culturi. Dialogul intercultural presupune îmbogăţire de ambele părţi. Or, acest lucru nu este posibil în lipsa dialogului efectiv între culturi. Fiecare parte ar trebui să manifeste interes real pentru celelalte culturi şi în acelaşi timp să fie conştientă de identitatea culturală proprie pentru a fi capabilă de realiza un schimb creator de idei şi valori.
Dialogul intercultural reprezintă un instrument de valorificare a diversităţii culturale, un instrument la care vom avea acces numai în momentul în care ne vom regăsi în valorile ce compun identitatea noastră natională şi vom fi mândri să facem parte din naţiunea noastră. În caz contrar, va lipsi dorinţa de apartenenţă la grup, respectiv dorinţa de identificare cu cultura de origine, iar lipsa acesteia distruge unitatea din interiorul naţiunii şi generează relaţii externe defectuoase.
Uniunea Europeană promovează conceptul de unitate în diversitate. Diversitatea culturală, dialogul intercultural şi impactul economic pe care îl are cultura ocupă acum un loc de frunte în agenda Uniunii Europene. Decizia Uniunii Europene de a transforma anul 2008 în Anul European al Dialogului Intercultural este o dovadă clară a faptului că dialogul intercultural joacă un rol din ce în ce mai important în promovarea identităţii şi cetăţeniei europene.
Promovarea toleranţei şi diversităţii culturale este un prim pas către libertate, pace şi progres. Toleranţa ofera o bază pentru înţelegere şi respect reciproc, iar acceptarea şi aprecierea diversităţii este drumul spre adevărata libertate. Întelegerea diferenţelor culturale este deosebit de utilă pentru punerea la îndoială a propriilor ipoteze despre cum ar trebui făcute lucrurile “corect” şi utilizarea acestor diferenţe ca pe o oportunitate de a învăţa noi abordări pentru rezolvarea problemelor. Ce înseamnă toate acestea, dacă nu progres?
[2] În sesiunea din 26 noiembrie 2001, Consiliul European a adoptat Rezoluţia cu privire la rolul culturii în Uniunea Europeană, care preia multe din punctele cuprinse în Raportul Ruffolo şi invită Statele membre „să considere cultura ca un element esenţial al integrării europene, mai ales în contextul extinderii Uniunii.”
O pledoarie foarte interesanta!
RăspundețiȘtergereFelicitari!
Multumesc!
RăspundețiȘtergereMi-a fost util.
RăspundețiȘtergeremi-a fost foarte util, va multumesc ca la-ti publicat
RăspundețiȘtergere