Consumerism şi iluzia fericirii

Trăim într-o societate de consum. Nu ştiu dacă pe voi vă sperie, dar pe mine – da. Rolul actual al individului în societate se rezumă la acel de consumator. După cum a spus Zygmunt Bauman, societatea postmodernă nu mai are nevoie de mână de lucru pentru “mamuţii indistriali”, ci are nevoie să speculeze capacitatea de consum a membrilor săi. Desigur, şi înainte am consumat, însa în prezent consumul a devenit o prioritate. “Consumatorul aparţinând unei societăţi de consum este o fiinţă radical diferită faţă de consumatorii din celelalte societăţi cunoscute până acum. Daca filosofii, poeţii şi propovăduitorii moralei din antichitate s-au aplecat asupra problemei: muncim pentru a trăi sau trăim pentru a munci, dilema pe care o auzim astăzi prea adesea se reduce la expresia: avem nevoie să consumăm pentru a [putea] trăi sau a trăi pentru a putea consuma? Adică dacă mai suntem în stare, şi mai simţim nevoia, de a separa viaţa de consum”[1]

Consumul este un obicei. Un obicei deseori reprezintă o povară, de care nu ne putem lepăda oricând. Zygmunt Bauman spune că un consumator nu trebuie să se dedice trup şi suflet unui anumit lucru, nimic nu trebuie să-l angajeze cu toată fiinţa, nicio nevoie nu trebuie satisfacută pe deplin şi nicio dorinţă considerată supremă. Şi cred că asta reprezintă adevarata libertate – să poţi să renunţi, oricând.

“Consumul cere timp – iată blestemul societăţii de consum, şi preocuparea majoră a negustorilor de bunuri de consum. Există o conexiune naturală între evoluţia spectaculoasă a lui “acum”, influenţată de tehnologia timpului comprimat, şi logica economiei de consum. În ceea ce o priveşte pe aceasta, satisfacţia consumatorului ar trebui să fie instantanee [...]”[2] Cu alte cuvinte, consumul ne omoară timpul, fie că suntem producători, fie că suntem doar consumatori. Producătorii se concentrează pe scurtarea timpului care însoţeşte consumul, ei doresc ca satisfacţia să ia sfârşit imediat după ce produsul a fost consumat, creând astfel o nevoie falsă de consum, bazată pe satisfacţii imediate. Este ca un fel de drog – “consum ca să mă simt bine”. Piaţa este plină de produse şi servicii ispititoare şi tentante care te fac nerăbdător, agitat şi febril până ajungi să gusti din ele. Unii încearcă să se comporte ca nişte homo oeconomicus veritabili şi se afundă în analiza costurilor şi a beneficiilor... Iar ispitele tot apar, şi timpul se tot scurge...

---

[1] Zygmunt Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Ed. Antet, 2005, Prahova, p.80

[2] Idem, p.81

Autor imagine: Patrick Hoff

Războiul Rece şi reproiectarea indentităţilor naţionale

Pe masură ce specialiştii au început să adânceasca studiul procesului de globalizare, s-a ajuns la concluzia că acesta este un proces cu două sensuri: lumea se integrează, devine din ce în ce mai unitară (se globalizează), dar în acelaşi timp se diferenţiază din ce în ce mai mult (se regionalizează). Numeroase cercetări argumentează faptul că lumea tinde să devină o singură "civilizaţie", dar în acelaşi timp tinde să-şi păstreze şi chiar să-şi diversifice expresia culturală.

Lumea contemporană nu este uşor de înţeles, mai ales că de ceva timp încoace s-a schimbat perspectiva din care o privim. Nu mai există taberele adverse de pe timpul Războiului Rece. Timp de câteva decenii coflictele dintre cele două grupuri de state care aveau ideologii şi sisteme politice opuse, erau considerate ca fiind obstacolul principal în instalarea păcii pe Pământ. Dar se pare că nu a fost deloc aşa. Înainte totul era clar, aveam de ales la nivel economic între capitalism şi socialism, iar la nivel ideologico-politic între democraţie liberală occidentală şi regim comunist totalitar.

Numeroasele identităţi naţionale, etnice sau religioase erau cuprinse în cadrul celor două imperii, dar contau puţin în logica blocurilor. Aşa părea că stau lucrurile cel puţin în lumea comunistă. Fusese dată uitării existenţa numeroaselor chestiuni naţionale din Europa de Est (chestiuni ce aveau să iasă la suprafaţă cu putere după 1989)[1]

Odată cu încheierea Războiului Rece, lumea s-a dezorientat. Cele două blocuri erau ca un fel de Vest şi Est într-o busolă de orietări ideologice, care ghida mişcările statelor pe orizontală, de la vest la est, de la est la vest. Şi dintr-o dată a dispărut estul. Odată cu prăbuşirea URSS, s-a ajuns la o hegemonie globală, pentru că lumea, inclusiv cea care a rămas “în aer” după căderea regimului comunist, a fost dominată şi poate încă mai este, de o singură supraputere – Statele Unite ale Americiii.

Deocamdată, modelul de referinţă rămâne cel occidental, însă nu se ştie pentru cât timp de acum înainte. Pe de o parte, criza actuală provoacă la o căutare de noi modele. Pe de altă parte, islamul dă semne serioase de sufocare şi constituie o ameninţare împotriva SUA/Occidentului. China, bucurându-se de un adevărat miracol economic în toiul crizei, ar putea resuscita spiritul comunist din lume. E adevărat că trebuie să urmăm modelele care duc spre prosperitate şi progres, însă să nu ne lăsăm seduşi de un model care oferă prosperitate cu preţul drepturilor omului, China având multe probleme în acest sens şi nu numai, muşamalizate prin creşterile economice suţinute. “Unii anunţă un nou război rece, în care China să înlocuiască Rusia, amintind că Noul Imperiu de Mijloc posedă sofisticate dotări nucleare, că are cea mai mare armată din lume, iar bugetul său destinat apărării creste cu 10% pe an.”[2]

Să nu uităm de Lumea a Treia, care nu era nici socialistă, nici occidentală; era formată din ţările aşa numitei “mişcări de nealiniere” având ca membri ţările africane şi asiatice, printre care India şi China. Deşi, uneori s-a încercat încadrarea unora dintre aceste ţări în unul dintre cele două blocuri, acestea păstrau totuşi o oarecare distanţă faţă de logica Războiului Rece. Multe dintre aceste ţări, proaspăt decolonizate, doreau să-şi afirme propria identitate atât pe plan internaţional, cât şi pe cel naţional.

În a doua parte a secolului XX, mai ales în anii ’60, numeroase popoare apar pe scena mondială ca noi protagonişti naţionali: ele trebuie să afirme cine sunt faţă de ele însele, faţă de vecinii lor, faţă de lumea întreagă. Curentul nealinierii şi cel al tiermondismului definesc un orizont în care să se elaboreze noi identităţi.[3]

Odată cu prăbuşirea Imperiului Sovietic, nealinierea îşi pierduse şi ea sensul. Tocmai acest conflict dintre Vest şi Est făcuse să crească importanţa strategică a ţărilor africane, disputate de cele două imperii. După ’89 fiecare ţară trebuia, practic, să-şi (re)inventeze valoarea. Ţările asiatice s-au afirmat puternic pe plan economic în ultimii ani, lăsând la o parte ideea unui viitor comun cu ţările africane, lansată în 1955 la Bandung. Astfel, se poate spune că Africa a primit o lovitură dublă, pe de o parte şi-a pierdut importanţa strategică, pe de altă parte a fost abandonată de Asia. Ţările africane au devenit nişte copii emancipaţi, care nu prea au ce face cu libertatea lor.

Prăbuşirea imperiului comunist a destrămat întregul orizont în care se proiectaseră numeroase identităţi naţionale. Sfârşitul Războiului Rece a marcat o trezire dură pentru ţările Lumii a Treia: multe dintre ţările asiatice şi-au găsit drumul, cele africane, însă, trec printr-o fază de introspecţie naţională.

În lucrarea sa “Despre civilizaţia convieţuirii” Andrea Riccardi spune că globalizarea şi sfârşitul Războiului Rece au repus în discuţie toate identităţile, nu doar pe cele din fosta Lume a Treia. Prin deschiderea de noi orizonturi şi prăbuşirea scenariilor, începe procesul de rediscutare şi reproiectare a identităţilor naţionale, procesul care se derulează şi în prezent.

---

[1] Andrea Riccardi, Despre civilizaţia convieţuirii, Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 56

[2] T. Brăilean, Secretele Chinei, http://tiberiubrailean.finantare.ro/2009/02/18/secretele-chinei/

[3] Andrea Riccardi, op.cit., p. 58

Religii, identităţi naţionale şi viziuni aspra globalizării

Restructurarea identităţilor a readus în prim-plan religiile, spre marea surpriză a teoreticienilor care credeau că disputele pe fond religios vor deveni din ce în ce mai puţine şi mai palide. Procesele de restructurare “nu se desfăşoară foarte diferit de interpretarea lui Benjamin Barber, care în Jihad vs. McWorld semnala reluarea proceselor fundamentaliste şi integriste[1] ca reacţii la globalizare. […] McWorld semnifică un mod de producţie, un sistem de viaţă globalizat, un ansamblu de modele culturale, ce îşi au inima şi centrul genetic în Statele Unite. Adesea, globalizarea este sinonimul pentru americanizare[2] sau occidentalizare. Un model ce suscită reacţii puternice.”[3]

În anii ’60, Atenagoras observa o tendinţă contemporană: “Pe de o parte, […] intrarea pe scenă a omului planetar într-o istorie ce devine mondială; pe de alta, poate pentru a se sustrage impersonalităţii civilizaţiei industriale, fiecare popor se agaţă de originalitatea proprie.”[4] De exemplu, pentru a-şi apăra identitatea în faţa occidentalizării, musulmanii apelează la rădăcinile islamice. Ţările africane aflate la stadiul de afirmare pe plan intern, faţă de proprii cetăţeni, care nu mai sunt atasaţi de patriotismul naţional recurg la recuperarea obiceiurilor şi tradiţiilor africane.

Cu toate acestea, Andrea Riccardi ne invită să privim globalizarea nu doar ca pe o ameninţare la adresa identităţilor naţionale, ci şi ca pe o posibilitate de reformulare a propriei identităţi în cadrul unui orizont mai vast.

“Lumea supranumită McWorld este, pe de o parte, mai omogenă, mai egalizată decât cea de ieri; pe de altă parte – şi acesta este paradoxul timpurilor noastre –, asistăm la dezvoltarea unor diferenţe profunde.”[5] Pe ce fond se dezvoltă aceste diferenţe? Huntington susţine că în lumea de după Războiul Rece, cele mai importante diferenţe dintre oameni nu sunt de natura ideologică, politică sau economică. Ele sunt de natura culturală şi implicit religioasă. Dar nu cumva politicul îşi are sorgintea în religios?

Să privim Biserica Catolică, care în anii ’60, brusc “a simţit nevoia de a se redefini în raport cu lumea contemporană, în ceea ce priveşte conştiinţa ei teologică şi spirituală. În acest sens, a promovat un Conciliu[6] ecumenic, Vatican II, care a produs un corpus de texte dedicate celorlaţi (necatolici): unul adresat lumii moderne, altul creştinilor necatolici, un altul religiilor necreştine, fără să neglijeze să facă şi câteva reflecţii asupra ateismului. Niciodată, în lunga istorie a conciliilor, “ceilalţi” nu ocupaseră atâta spaţiu în cadrul reflecţiei catolicismului.”[7] Aceasta înseamnă oare o secularizare a catolicismului? Se întreabă Andreea Riccardi. Şi tot ea răspunde, cu un aer nehotărât: “Se pare că nu, deşi a trecut printr-o serie de crize, Biserica şi-a reafirmat identitatea profundă, cum se vede din pontificatul ultimilor doi papi, Ioan Paul II şi Benedict XVI. Este o nouă propunere a identităţii sale, între tradiţie şi contemporaneitate.”

Se poate observa o conexiune între atitudinea Bisericii Catolice şi politica externă a “civilizaţiei vestice”[8] faţă de “ceilalţi”; sper că nu greşesc dacă spun că ecumenismul[9] catolic se reflectă în pluralismul[10] occidental.

În 1999, pentru prima oară de la schisma din 1054, un Papă vizita o ţară preponderent ortodoxă – România. Despre acest eveniment ne dă o idee citatul din Papa Ioan Paul al II-lea: "Trebuie să trăim concret comuniunea care, deşi nu e deplină, există deja între noi. Lăsând în urmă neînţelegerile, trebuie să ne întâlnim, să ne cunoaştem mai bine, să învăţăm să ne iubim unii pe alţii, să colaborăm în mod fratern pe cât ne e posibil".[11]

Ca printr-o lege a sincronicităţii am descoperit că la finalul manifestărilor dedicate împlinirii a 10 ani de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, a fost lansat volumul „Convivere“ („Despre civilizaţia convieţuirii“), al profesorului Andrea Riccardi. Theodor Paleologu, ministrul Culturii şi Cultelor şi Patrimoniului Naţional, a prezentat cuprinsul noii apariţii ca fiind o panoramă a relaţiilor internaţionale, a lumii în care trăim, privite cu ochiul teologului erudit.[12]

Revenind la legătura între politică şi religie, civilizaţia islamică este un exemplu cel mai transparent, nefiind un secret pentru nimeni că în ţările islamice sursa principală a legii este Coranul. Shariah este o lege islamică care acoperă toate aspectele vieţii, de la guvernare şi relaţii externe până la viaţa de zi cu zi a individului şi comunităţii.

Ţările islamice au viziuni proprii despre globalizare. De exemplu pentru Iran, globalizare inseamnă, în primul rând, Asia. După încheierea Războiului Rece, Teheranul s-a orientat către cooperare cu statele vecine, cu alte state musulmane şi cu alţi posibili centri alternativi de putere (Europa, Rusia, China, India). O atenţie sporită a fost acordată şi unor organizaţii regionale şi internaţionale mai reticente faţă de politicile Occidentului: Mişcarea de Nealiniere, Organizaţia Conferinţei Islamice, Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol (OPEC), mai târziu şi Organizaţia de Cooperare de la Shanghai. Iranul este, de asemenea, membru fondator al Grupului D-8 (care reuneşte opt state în curs de dezvoltare).

Se pare că politicile externe ale statelor se conturează şi în funcţie de religie. De exemplu, dacă pentru Biserica Catolică globalizarea ar putea înseamna unitate prin diversitate, acelaşi lucru, cu siguranţă, nu se poate spune despre Islam. Pentru Islam care nu vrea să cunoască sau să iubească alte religii, globalizarea poate însemna Jihad[13] sau cel mult regionalizare cu alte ţări musulmane. Poate că relaţia “religie – politică externă” ar merita mai multă atenţie, în condiţiile actuale de globalizare.

---

[1] care refuză să adapteze o doctrină noilor condiţii. (< fr. intégrisme)

[2] Americanizare - Acest termen datează din 1860, în sensul strict de a deveni american (în limbă, obiceiuri sau profesii) în special pentru imigranţi în SUA. Termenul are un sens special cu privire la globalizare, în care cuprinde totul de la un pretins imperialism cultural al Statelor Unite, până la stimularea unor modificări locale în modele de comportament şi de consum, datorită poziţiei dominante de pe piaţa liberă.

Imperialismul cultural, are un sens evident peiorativ şi se referă la prezenţa crescută de produse americane (fast-food, etichete de haine, băuturi răcoritoare, filme de la Hollywood) pe pieţele străine. În multe cazuri, mai ales atunci când sunt folosite de către activiştii sociali împotriva globalizării economice. americanizarea este folosită pentru a evidenţia natura schimbătoare a sistemelor politice şi economice cu scopul de a se alinia la politicile administrative ale SUA de comerţ liber şi democraţie. (Annabelle Mooney, Betsy Evans, Globalization.The Key Concepts, Routledge, New York, 2007, p.5)

[3] Andrea Riccardi, op. cit., p.64

[4] Ibidem

[5] Andrea Riccardi, op.cit., p.68

[6] Conciliu - Adunare a reprezentanţilor înaltului cler catolic dintr-o provincie, dintr-o ţară sau din întreaga lume, în care se iau hotărâri cu privire la chestiuni de dogmă, de morală sau de disciplină bisericească; sobor, sinod. – Din lat. concilium.

[7] Andrea Riccardi, op.cit., p.70-71

[8] “Civilizaţia vestică” este un concept dezvoltat de către Samuel P. Huntington. În cadrul lucrării sale “Ciocnirea civilizaţiilor” autorul utilizează o serie de concepte noi şi realizează o interesantă diferenţiere a civilizaţiilor. Elementul religios se pare că este criteriul cel mai important în această clasificare. În unele cazuri el foloseşte însă şi alte criterii, precum proximitatea geografică sau similitudinile lingvistice. În funcţie de aceste criterii el deosebeşte următoarele civilizaţii:

-                                              Civilizaţia „vestică”: cuprinde, după el, vestul Europei (Uniunea Europeană) şi America de Nord. Tot aici se află şi alte state derivate din statele europene, precum Australia sau Noua Zeelandă.

-                                              Civilizaţia „ortodoxă”: cuprinde toate statele „ortodoxe printre care şi România şi Grecia.

-                                              America Latină: E un hibrid între civilizaţia vestică şi populaţia locală. Poate fi considerată ca parte a civilizaţiei vestice însă cu structuri sociale şi politice distincte de Europa şi SUA.

-                                              Civilizaţia „musulmană”

-                                              Civilizaţia „sinică”: cuprinde China,Coreea, Singapore, Taiwan şi Vietnam.

-                                              Civilizaţia „japoneză”: considerată de autor a fi o sinteză între civilizaţia chineză şi popoarele altaice...

-                                              Civilizaţia hindică

-                                              Civilizaţia Africii subsahariene: poate să devină, în concepţia autorului, a opta civilizaţie. Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ciocnirea_civiliza%C5%A3iilor

[9] Ecumenism - Mişcare religioasă ce urmăreşte scopul de a unifica toate bisericile creştine (DEX)

 “Ecumenismul este tot o globalizare, un sincretism religios. Cred că prin aceasta nu se urmăreşte unitatea în diversitate, ci realizarea unui amalgam de credinţe şi culturi care poate duce mai degrabă la dezintegrare morală şi spirituală” Patricia Manole, citată pe www.globalizarea.com 

[10]Pluralismul poate însemna o serie de lucruri, dar în esenţă, se referă fie la o politică socială, care acceptă şi încurajează diferenţa (de obicei, de limbă, cultură sau religie), fie la profilul real al unei societăţi. În ceea ce priveşte globalizarea, pluralismul este relevant pentru cetăţenie şi democraţie, precum şi pentru identitate şi construcţie a sinelui. Statul democratic şi liberal permite diferenţei să existe în cadrul graniţelor sale. Astfel, pluralismul este uneori un termen prezent în domeniul multiculturalismului, religiei şi a politicii. Pentru a înţelege în mod corespunzător a pluralismul, este necesară luarea în considerare a relativismului. Relativismul este o atitudine epistemologică, cu privire la teoriile de cunoştinţe şi la modul în care noi cunoaştem lucrurile. Pe scurt, relativismul susţine ca adevarul absolut nu există, sau chiar dacă există, de obicei, nu este accesibil din punctul nostru (al oamenilor) limitat de vedere.

Astfel, relativismul susţine că punctele de vedere sunt adevărate numai în raport cu contextul lor, fie acesta cultural, politic sau ideologic. […](Annabelle Mooney, Betsy Evans, Globalization.The Key Concepts, Routledge, New York, 2007, p.189)

[11] http://www.ecumenism.ro/

[12] http://www.basilica.ro/ro/stiri/manifestari_dedicate_aniversarii_a_zece_ani_de_la_vizita_papei_ioan_paul_al_ii_lea_in_romania_la_patriarhia_romana.html

[13] Jihad - război sfânt la musulmani

“Noua dezordine mondială”

Este un proverb latin care sună aşa: “Deschide cartea ca să înveţi ce au gândit alţii; închide cartea ca să gândeşti tu însuţi” Ei bine, ca să gândeşti tu însuţi despre globalizare, se pare că nu este de ajuns sa închizi o carte, două, trei sau poate nici măcar o bibliotecă. Cu cât citeşti mai mult, culmea, îţi dai seama că ştii din ce în ce mai puţin.

Am incercat de nenumarate ori să formulez o definiţie pentru termenul de globalizare. Am tăiat totul de zeci de ori şi am ajuns la concluzia că nu există nicio definiţie pentru “globalizare” care să multumească toate minţile.

În primul rând, globalizarea este un fenomen care acoperă toate domeniile vieţii şi orice subiect legat de globalizare necesită o abordare interdisciplinară. Ca şi domeniul de studiu, globalizarea implică şi reexaminarea categoriilor primare de gândire şi a fundamentelor disciplinelor. O altă problemă este că studiile din domeniul globalizării întâmpină dificultăţi în înţelegerea şi teoretizarea stadiului prezent al istoriei. Cu toate acestea cu toţii suntem liberi să ne expunem părerea proprie, mai mult sau mai puţin inspirată, mai mult sau mai puţin ignorantă.

Cert este că globalizarea este o realitate. Numai că realiatea nu prea este o certitudine, deoarece nu există realităţi, ci doar percepţii ale realităţilor. Iar singurul lucru cert este incertitudinea. Nu este o scuză. Este o realitate.

Noua şi neplacuta percepţie a “lucrurilor care scapă de sub control” a fost coagulată (fără a contribui la o imagine mai clară) în conceptul – acum la modă – de globalizare. Sensul cel mai profund transmis de ideea de globalizare constă în caracterul nedefinit, dezorganizat şi autopropulsat al problemelor lumii: lipsa centrului, a unui pupitru de comandă, a unui consiliu de decizie, a unui birou managerial. Globalizarea este un alt nume pentru “noua dezordine mondială” a lui Jowitt[1]

---

[1] Zygmunt Bauman, Globalizarea si efectele ei sociale, Ed. Antet, Prahova, p.59