Restructurarea identităţilor a readus în prim-plan religiile, spre marea surpriză a teoreticienilor care credeau că disputele pe fond religios vor deveni din ce în ce mai puţine şi mai palide. Procesele de restructurare “nu se desfăşoară foarte diferit de interpretarea lui Benjamin Barber, care în Jihad vs. McWorld semnala reluarea proceselor fundamentaliste şi integriste[1] ca reacţii la globalizare. […] McWorld semnifică un mod de producţie, un sistem de viaţă globalizat, un ansamblu de modele culturale, ce îşi au inima şi centrul genetic în Statele Unite. Adesea, globalizarea este sinonimul pentru americanizare[2] sau occidentalizare. Un model ce suscită reacţii puternice.”[3]
În anii ’60, Atenagoras observa o tendinţă contemporană: “Pe de o parte, […] intrarea pe scenă a omului planetar într-o istorie ce devine mondială; pe de alta, poate pentru a se sustrage impersonalităţii civilizaţiei industriale, fiecare popor se agaţă de originalitatea proprie.”[4] De exemplu, pentru a-şi apăra identitatea în faţa occidentalizării, musulmanii apelează la rădăcinile islamice. Ţările africane aflate la stadiul de afirmare pe plan intern, faţă de proprii cetăţeni, care nu mai sunt atasaţi de patriotismul naţional recurg la recuperarea obiceiurilor şi tradiţiilor africane.
Cu toate acestea, Andrea Riccardi ne invită să privim globalizarea nu doar ca pe o ameninţare la adresa identităţilor naţionale, ci şi ca pe o posibilitate de reformulare a propriei identităţi în cadrul unui orizont mai vast.
“Lumea supranumită McWorld este, pe de o parte, mai omogenă, mai egalizată decât cea de ieri; pe de altă parte – şi acesta este paradoxul timpurilor noastre –, asistăm la dezvoltarea unor diferenţe profunde.”[5] Pe ce fond se dezvoltă aceste diferenţe? Huntington
Să privim Biserica Catolică, care în anii ’60, brusc “a simţit nevoia de a se redefini în raport cu lumea contemporană, în ceea ce priveşte conştiinţa ei teologică şi spirituală. În acest sens, a promovat un Conciliu[6] ecumenic, Vatican II, care a produs un corpus de texte dedicate celorlaţi (necatolici): unul adresat lumii moderne, altul creştinilor necatolici, un altul religiilor necreştine, fără să neglijeze să facă şi câteva reflecţii asupra ateismului. Niciodată, în lunga istorie a conciliilor, “ceilalţi” nu ocupaseră atâta spaţiu în cadrul reflecţiei catolicismului.”[7] Aceasta înseamnă oare o secularizare a catolicismului? Se întreabă Andreea Riccardi. Şi tot ea răspunde, cu un aer nehotărât: “Se pare că nu, deşi a trecut printr-o serie de crize, Biserica şi-a reafirmat identitatea profundă, cum se vede din pontificatul ultimilor doi papi, Ioan Paul II şi Benedict XVI. Este o nouă propunere a identităţii sale, între tradiţie şi contemporaneitate.”
Se poate observa o conexiune între atitudinea Bisericii Catolice şi politica externă a “civilizaţiei vestice”[8] faţă de “ceilalţi”; sper că nu greşesc dacă spun că ecumenismul[9] catolic se reflectă în pluralismul[10] occidental.
În 1999, pentru prima oară de la schisma din 1054, un Papă vizita o ţară preponderent ortodoxă – România. Despre acest eveniment ne dă o idee citatul din Papa Ioan Paul al II-lea: "Trebuie să trăim concret comuniunea care, deşi nu e deplină, există deja între noi. Lăsând în urmă neînţelegerile, trebuie să ne întâlnim, să ne cunoaştem mai bine, să învăţăm să ne iubim unii pe alţii, să colaborăm în mod fratern pe cât ne e posibil".[11]
Ca printr-o lege a sincronicităţii am descoperit că la finalul manifestărilor dedicate împlinirii a 10 ani de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, a fost lansat volumul „Convivere“ („Despre civilizaţia convieţuirii“), al profesorului Andrea Riccardi. Theodor Paleologu, ministrul Culturii şi Cultelor şi Patrimoniului Naţional, a prezentat cuprinsul noii apariţii ca fiind o panoramă a relaţiilor internaţionale, a lumii în care trăim, privite cu ochiul teologului erudit.[12]
Revenind la legătura între politică şi religie, civilizaţia islamică este un exemplu cel mai transparent, nefiind un secret pentru nimeni că în ţările islamice sursa principală a legii este Coranul. Shariah este o lege islamică care acoperă toate aspectele vieţii, de la guvernare şi relaţii externe până la viaţa de zi cu zi a individului şi comunităţii.
Ţările islamice au viziuni proprii despre globalizare. De exemplu pentru Iran , globalizare inseamnă, în primul rând, Asia . După încheierea Războiului Rece, Teheranul s-a orientat către cooperare cu statele vecine, cu alte state musulmane şi cu alţi posibili centri alternativi de putere (Europa, Rusia , China , India
Se pare că politicile externe ale statelor se conturează şi în funcţie de religie. De exemplu, dacă pentru Biserica Catolică globalizarea ar putea înseamna unitate prin diversitate, acelaşi lucru, cu siguranţă, nu se poate spune despre Islam. Pentru Islam care nu vrea să cunoască sau să iubească alte religii, globalizarea poate însemna Jihad[13] sau cel mult regionalizare cu alte ţări musulmane. Poate că relaţia “religie – politică externă” ar merita mai multă atenţie, în condiţiile actuale de globalizare.
[1] care refuză să adapteze o doctrină noilor condiţii. (< fr. intégrisme)
[2] Americanizare - Acest termen datează din 1860, în sensul strict de a deveni american (în limbă, obiceiuri sau profesii) în special pentru imigranţi în SUA. Termenul are un sens special cu privire la globalizare, în care cuprinde totul de la un pretins imperialism cultural al Statelor Unite, până la stimularea unor modificări locale în modele de comportament şi de consum, datorită poziţiei dominante de pe piaţa liberă.
Imperialismul cultural, are un sens evident peiorativ şi se referă la prezenţa crescută de produse americane (fast-food, etichete de haine, băuturi răcoritoare, filme de la Hollywood) pe pieţele străine. În multe cazuri, mai ales atunci când sunt folosite de către activiştii sociali împotriva globalizării economice. americanizarea este folosită pentru a evidenţia natura schimbătoare a sistemelor politice şi economice cu scopul de a se alinia la politicile administrative ale SUA de comerţ liber şi democraţie. (Annabelle Mooney, Betsy Evans, Globalization.The Key Concepts, Routledge, New York, 2007, p.5)
[3] Andrea Riccardi, op. cit., p.64
[4] Ibidem
[5] Andrea Riccardi, op.cit., p.68
[6] Conciliu - Adunare a reprezentanţilor înaltului cler catolic dintr-o provincie, dintr-o ţară sau din întreaga lume, în care se iau hotărâri cu privire la chestiuni de dogmă, de morală sau de disciplină bisericească; sobor, sinod. – Din lat. concilium.
[7] Andrea Riccardi, op.cit., p.70-71
[8] “Civilizaţia vestică” este un concept dezvoltat de către Samuel P. Huntington. În cadrul lucrării sale “Ciocnirea civilizaţiilor” autorul utilizează o serie de concepte noi şi realizează o interesantă diferenţiere a civilizaţiilor. Elementul religios se pare că este criteriul cel mai important în această clasificare. În unele cazuri el foloseşte însă şi alte criterii, precum proximitatea geografică sau similitudinile lingvistice. În funcţie de aceste criterii el deosebeşte următoarele civilizaţii:
- Civilizaţia „vestică”: cuprinde, după el, vestul Europei (Uniunea Europeană) şi America de Nord. Tot aici se află şi alte state derivate din statele europene, precum Australia sau Noua Zeelandă.
- America Latină: E un hibrid între civilizaţia vestică şi populaţia locală. Poate fi considerată ca parte a civilizaţiei vestice însă cu structuri sociale şi politice distincte de Europa şi SUA.
- Civilizaţia „musulmană”
- Civilizaţia „japoneză”: considerată de autor a fi o sinteză între civilizaţia chineză şi popoarele altaice...
- Civilizaţia hindică
- Civilizaţia Africii subsahariene: poate să devină, în concepţia autorului, a opta civilizaţie. Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ciocnirea_civiliza%C5%A3iilor
[9] Ecumenism - Mişcare religioasă ce urmăreşte scopul de a unifica toate bisericile creştine (DEX)
“Ecumenismul este tot o globalizare, un sincretism religios. Cred că prin aceasta nu se urmăreşte unitatea în diversitate, ci realizarea unui amalgam de credinţe şi culturi care poate duce mai degrabă la dezintegrare morală şi spirituală” Patricia Manole, citată pe www.globalizarea.com
[10]Pluralismul poate însemna o serie de lucruri, dar în esenţă, se referă fie la o politică socială, care acceptă şi încurajează diferenţa (de obicei, de limbă, cultură sau religie), fie la profilul real al unei societăţi. În ceea ce priveşte globalizarea, pluralismul este relevant pentru cetăţenie şi democraţie, precum şi pentru identitate şi construcţie a sinelui. Statul democratic şi liberal permite diferenţei să existe în cadrul graniţelor sale. Astfel, pluralismul este uneori un termen prezent în domeniul multiculturalismului, religiei şi a politicii. Pentru a înţelege în mod corespunzător a pluralismul, este necesară luarea în considerare a relativismului. Relativismul este o atitudine epistemologică, cu privire la teoriile de cunoştinţe şi la modul în care noi cunoaştem lucrurile. Pe scurt, relativismul susţine ca adevarul absolut nu există, sau chiar dacă există, de obicei, nu este accesibil din punctul nostru (al oamenilor) limitat de vedere.
Astfel, relativismul susţine că punctele de vedere sunt adevărate numai în raport cu contextul lor, fie acesta cultural, politic sau ideologic. […](Annabelle Mooney, Betsy Evans, Globalization.The Key Concepts, Routledge , New York
[12] http://www.basilica.ro/ro/stiri/manifestari_dedicate_aniversarii_a_zece_ani_de_la_vizita_papei_ioan_paul_al_ii_lea_in_romania_la_patriarhia_romana.html
[13] Jihad - război sfânt la musulmani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu