Este un proverb latin care sună aşa: “Deschide cartea ca să înveţi ce au gândit alţii; închide cartea ca să gândeşti tu însuţi” Ei bine, ca să gândeşti tu însuţi despre globalizare, se pare că nu este de ajuns sa închizi o carte, două, trei sau poate nici măcar o bibliotecă. Cu cât citeşti mai mult, culmea, îţi dai seama că ştii din ce în ce mai puţin.
Am incercat de nenumarate ori să formulez o definiţie pentru termenul de globalizare. Am tăiat totul de zeci de ori şi am ajuns la concluzia că nu există nicio definiţie pentru “globalizare” care să multumească toate minţile.
În primul rând, globalizarea este un fenomen care acoperă toate domeniile vieţii şi orice subiect legat de globalizare necesită o abordare interdisciplinară. Ca şi domeniul de studiu, globalizarea implică şi reexaminarea categoriilor primare de gândire şi a fundamentelor disciplinelor. O altă problemă este că studiile din domeniul globalizării întâmpină dificultăţi în înţelegerea şi teoretizarea stadiului prezent al istoriei. Cu toate acestea cu toţii suntem liberi să ne expunem părerea proprie, mai mult sau mai puţin inspirată, mai mult sau mai puţin ignorantă.
Cert este că globalizarea este o realitate. Numai că realiatea nu prea este o certitudine, deoarece nu există realităţi, ci doar percepţii ale realităţilor. Iar singurul lucru cert este incertitudinea. Nu este o scuză. Este o realitate.
Noua şi neplacuta percepţie a “lucrurilor care scapă de sub control” a fost coagulată (fără a contribui la o imagine mai clară) în conceptul – acum la modă – de globalizare. Sensul cel mai profund transmis de ideea de globalizare constă în caracterul nedefinit, dezorganizat şi autopropulsat al problemelor lumii: lipsa centrului, a unui pupitru de comandă, a unui consiliu de decizie, a unui birou managerial. Globalizarea este un alt nume pentru “noua dezordine mondială” a lui Jowitt[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu