Pe masură ce specialiştii au început să adânceasca studiul procesului de globalizare, s-a ajuns la concluzia că acesta este un proces cu două sensuri: lumea se integrează, devine din ce în ce mai unitară (se globalizează), dar în acelaşi timp se diferenţiază din ce în ce mai mult (se regionalizează). Numeroase cercetări argumentează faptul că lumea tinde să devină o singură "civilizaţie", dar în acelaşi timp tinde să-şi păstreze şi chiar să-şi diversifice expresia culturală.
Lumea contemporană nu este uşor de înţeles, mai ales că de ceva timp încoace s-a schimbat perspectiva din care o privim. Nu mai există taberele adverse de pe timpul Războiului Rece. Timp de câteva decenii coflictele dintre cele două grupuri de state care aveau ideologii şi sisteme politice opuse, erau considerate ca fiind obstacolul principal în instalarea păcii pe Pământ. Dar se pare că nu a fost deloc aşa. Înainte totul era clar, aveam de ales la nivel economic între capitalism şi socialism, iar la nivel ideologico-politic între democraţie liberală occidentală şi regim comunist totalitar.
Numeroasele identităţi naţionale, etnice sau religioase erau cuprinse în cadrul celor două imperii, dar contau puţin în logica blocurilor. Aşa părea că stau lucrurile cel puţin în lumea comunistă. Fusese dată uitării existenţa numeroaselor chestiuni naţionale din Europa de Est (chestiuni ce aveau să iasă la suprafaţă cu putere după 1989)[1]
Odată cu încheierea Războiului Rece, lumea s-a dezorientat. Cele două blocuri erau ca un fel de Vest şi Est într-o busolă de orietări ideologice, care ghida mişcările statelor pe orizontală, de la vest la est, de la est la vest. Şi dintr-o dată a dispărut estul. Odată cu prăbuşirea URSS, s-a ajuns la o hegemonie globală, pentru că lumea, inclusiv cea care a rămas “în aer” după căderea regimului comunist, a fost dominată şi poate încă mai este, de o singură supraputere – Statele Unite ale Americiii.
Deocamdată, modelul de referinţă rămâne cel occidental, însă nu se ştie pentru cât timp de acum înainte. Pe de o parte, criza actuală provoacă la o căutare de noi modele. Pe de altă parte, islamul dă semne serioase de sufocare şi constituie o ameninţare împotriva SUA/Occidentului. China, bucurându-se de un adevărat miracol economic în toiul crizei, ar putea resuscita spiritul comunist din lume. E adevărat că trebuie să urmăm modelele care duc spre prosperitate şi progres, însă să nu ne lăsăm seduşi de un model care oferă prosperitate cu preţul drepturilor omului, China având multe probleme în acest sens şi nu numai, muşamalizate prin creşterile economice suţinute. “Unii anunţă un nou război rece, în care China să înlocuiască Rusia, amintind că Noul Imperiu de Mijloc posedă sofisticate dotări nucleare, că are cea mai mare armată din lume, iar bugetul său destinat apărării creste cu 10% pe an.”[2]
Să nu uităm de Lumea a Treia, care nu era nici socialistă, nici occidentală; era formată din ţările aşa numitei “mişcări de nealiniere” având ca membri ţările africane şi asiatice, printre care India şi China. Deşi, uneori s-a încercat încadrarea unora dintre aceste ţări în unul dintre cele două blocuri, acestea păstrau totuşi o oarecare distanţă faţă de logica Războiului Rece. Multe dintre aceste ţări, proaspăt decolonizate, doreau să-şi afirme propria identitate atât pe plan internaţional, cât şi pe cel naţional.
În a doua parte a secolului XX, mai ales în anii ’60, numeroase popoare apar pe scena mondială ca noi protagonişti naţionali: ele trebuie să afirme cine sunt faţă de ele însele, faţă de vecinii lor, faţă de lumea întreagă. Curentul nealinierii şi cel al tiermondismului definesc un orizont în care să se elaboreze noi identităţi.[3]
Odată cu prăbuşirea Imperiului Sovietic, nealinierea îşi pierduse şi ea sensul. Tocmai acest conflict dintre Vest şi Est făcuse să crească importanţa strategică a ţărilor africane, disputate de cele două imperii. După ’89 fiecare ţară trebuia, practic, să-şi (re)inventeze valoarea. Ţările asiatice s-au afirmat puternic pe plan economic în ultimii ani, lăsând la o parte ideea unui viitor comun cu ţările africane, lansată în 1955 la Bandung Asia . Ţările africane au devenit nişte copii emancipaţi, care nu prea au ce face cu libertatea lor.
Prăbuşirea imperiului comunist a destrămat întregul orizont în care se proiectaseră numeroase identităţi naţionale. Sfârşitul Războiului Rece a marcat o trezire dură pentru ţările Lumii a Treia: multe dintre ţările asiatice şi-au găsit drumul, cele africane, însă, trec printr-o fază de introspecţie naţională.
În lucrarea sa “Despre civilizaţia convieţuirii” Andrea Riccardi spune că globalizarea şi sfârşitul Războiului Rece au repus în discuţie toate identităţile, nu doar pe cele din fosta Lume a Treia. Prin deschiderea de noi orizonturi şi prăbuşirea scenariilor, începe procesul de rediscutare şi reproiectare a identităţilor naţionale, procesul care se derulează şi în prezent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu